Astăzi, de Dragobete, nu sărbătorim doar iubirea. Sărbătorim felul românesc de a iubi.
Într-o lume în care globalizarea uniformizează totul – de la gusturi la sărbători – Dragobetele rămâne o ancoră în identitatea noastră. Nu este doar un echivalent autohton al unei zile importate, ci o mărturie vie că poporul român a știut dintotdeauna să pună dragostea în centrul vieții sale.
Dragobete – fiul Dochiei și simbol al renașterii
În tradiția populară, Dragobete este fiul Babei Dochia, personaj mitologic legat de începutul primăverii. El nu este doar „protectorul îndrăgostiților”, ci un simbol al reînvierii naturii, al energiei tinereții și al curajului de a iubi.
Pe 24 februarie, păsările își caută perechea, natura începe să pulseze din nou, iar oamenii – în satele de odinioară – ieșeau la câmp, la pădure, pentru a celebra viața. Fetele și băieții se întâlneau, alergau, râdeau, iar un sărut în această zi era semn de logodnă simbolică.
Nu era o iubire superficială. Era o iubire asumată, cu răspundere.
Iubirea ca legământ, nu ca impuls
Astăzi, iubirea pare adesea redusă la emoție de moment. Se consumă rapid, se abandonează ușor, se confundă cu atracția sau cu interesul. Dragobetele ne amintește însă de o altă înțelegere a dragostei: una a statorniciei.
În cultura românească, iubirea era legată de familie, de comunitate, de viitor. Nu era doar despre „noi doi”, ci despre ce construim împreună. Despre casă. Despre copii. Despre continuitate.
Un popor care își pierde sensul familiei își pierde, inevitabil, și direcția istorică.
Dragostea și identitatea națională
Poate părea îndrăzneț să legăm iubirea de identitatea națională. Dar nu este.
Dragostea autentică presupune jertfă, responsabilitate, protecție. Aceleași valori stau la baza patriotismului sănătos. Îți iubești soția cum îți iubești țara: nu pentru că este perfectă, ci pentru că este a ta. Pentru că te definește. Pentru că aparții ei.
Dragobetele nu este doar despre cupluri, ci despre legături. Despre rădăcină. Despre a nu te rușina că ești român, că ai tradiții, că ai sărbători care nu vin din marketing, ci din sufletul satului românesc.
Ce învățăm astăzi?
- Să iubim cu răbdare.
Nu tot ce e intens este și durabil. - Să iubim cu responsabilitate.
Dragostea nu este doar drept, este și datorie. - Să iubim cu demnitate.
Fără compromisuri care ne știrbesc valorile. - Să iubim românește.
Cu simplitate, cu seriozitate, cu dorința de a construi.
Între modernitate și rădăcină
Nu este nimic greșit în a trăi modern. Dar este periculos să trăim fără memorie. Dragobetele ne oferă un prilej rar: acela de a ne aminti că înaintea noastră au fost generații care au iubit, au suferit, au clădit și au dus mai departe neamul românesc.
Iubirea lor a fost temelia noastră.
Poate că astăzi nu mai alergăm prin pădure după fata dragă, dar putem alerga unul spre celălalt cu aceeași sinceritate. Putem alege fidelitatea într-o lume a tentațiilor. Putem alege construcția în locul consumului.
Dragobetele – o alegere
În final, Dragobetele nu este doar o dată în calendar. Este o alegere.
Alegerea de a păstra ce este al nostru.
Alegerea de a iubi profund, nu superficial.
Alegerea de a pune familia înaintea egoismului.
Alegerea de a crede că dragostea este forță creatoare de națiune.
Astăzi, de Dragobete, să nu spunem doar „te iubesc”.
Să spunem: „Rămân.”
Pentru că acolo unde există iubire statornică, există viitor.
