Editorial- Când mediocritatea primește finanțare, curator și presă de casă

Ploieștiul a ajuns într-un moment cultural atât de ,,înălțător”, încât o statuie vopsită în culorile curcubeului este suficientă pentru a pune presa de casă în stare de mobilizare generală. În ultimile zile, nu mai puțin de trei articole au fost dedicate de aceeași publicație apărării intervenției asupra „Domnului Goe” și ridicării organizatorilor Artown pe soclul valorilor incontestabile ale orașului. Aparent, unele persoane consideră că prin recenta ,,realizare artistică” arta locală a atins apogeul- „După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat!”.

Și aici apare prima contradicție pe care presa de casă pare să nu mai reușească să o ascundă. Pe de o parte, ne-a obișnuit cu elogiile la adresa mandatului primarului Polițeanu și cu imaginea unui Ploiești care ar fi intrat, după ani de stagnare, pe drumul renașterii. Pe de altă parte, atunci când trebuie apărată cu orice preț o intervenție precum cea asupra statuii „Domnul Goe”, propaganda ajunge să recunoască exact problemele reale ale orașului: gropile, fațadele degradate, clădirile neîngrijite, spațiile publice care au nevoie de investiții și lucrările care nu mai suportă amânare.

Mai mult, aceeași presă ajunge să spună că Ploieștiul are nevoie de investiții tocmai în aceste domenii, deși cu puțin timp înainte ne explica, cu același entuziasm, că orașul a fost practic „înviat” prin paranghelii costisitoare și evenimente desfășurate pe Bulevardul Castanilor. Nu poți avea simultan un oraș „salvat” prin spectacole și festivisme și un oraș care, câteva săptămâni mai târziu, are nevoie a fi salvat: să i se repare gropile, fațadele și infrastructura de bază. La un moment dat, realitatea începe să contrazică propaganda. ,,Curat-murdar!”

Poate că aici ar trebui să existe o regulă simplă: întâi reparăm, apoi decorăm. Dacă o fațadă este degradată și ridică probleme pentru siguranța trecătorilor, nu o transformăm în obiect de artă, cu ajutorul unui spray, și declarăm că am făcut regenerare urbană. Reparăm fațada, consolidăm ce trebuie consolidat, punem lucrurile în ordine și, dacă suprafața este potrivită pentru o intervenție artistică, o pictăm ulterior. Și, dacă tot o pictăm, poate alegem ceva care să aibă o valoare artistică pe măsura banilor și a spațiului public oferit ca suport.

Altfel, riscăm să facem exact ceea ce face gospodarul care ascunde gunoiul sub preș: nu rezolvă problema, ci doar o cosmetizează câteva clipe. O bucată de zid acoperită cu vopsea nu înseamnă automat regenerare urbană, după cum o fațadă care continuă să se degradeze nu devine mai sigură pentru că are acum un desen spectaculos pe ea. Arta poate înfrumuseța un oraș, însă nu trebuie folosită pentru a masca ceea ce administrația nu a reușit să repare.

Inițiativa Artown, în sine, nu este condamnabilă. Problema este că, în situația actuală, și „învierea” fostei fabrici UZUC apare mai degrabă ca o scenă desprinsă dintr-un film apocaliptic. Niște adolescenți în depresie au găsit o consolă muzicală și câteva lumini și se chinuie să se distreze într-o hală veche și pustie, printre gropi și rigole de mărimea unor tranșee, după un cataclism care a zguduit omenirea. Poate ne este mai ușor să ne prefacem că avem în față o mare renaștere urbană, dar am da dovadă de o mare ipocrizie, dacă nu am recunoaște că viața unei fabrici nu se regăsește deloc în discursul Artown, ci constă în cu totul altceva.

În această atmosferă de entuziasm comandat, orice îndoială asupra valorii artistice devine aproape un atentat la cultură, orice critic este împins în tabăra „patrioților de Facebook”, iar o lucrare mediocră trebuie admirată preventiv, ca nu cumva privitorul să fie bănuit că nu înțelege libertatea, diversitatea sau mersul istoriei.

Presa de casă nu se mai mulțumește să relateze. Ea certifică valori, distribuie geniu și stabilește ierarhii culturale. Artown este proclamat „cel mai important produs cultural” al Ploieștiului din ultimele decenii, iar Livia Florea devine, din câteva fraze încărcate cu superlative, o personalitate providențială. Nu aflăm după ce criterii a fost stabilită această întâietate și nici cu ce alte proiecte culturale a fost făcută comparația. Trebuie să primim verdictul și să aplaudăm.

Numai că repetarea unei laude nu transformă mediocritatea în valoare. Poate crea vizibilitate, poate fabrica reputații și poate intimida vocile critice, dar nu poate înlocui talentul.

Biografia publicată de Institutul Aspen România este mult mai lămuritoare decât portretul aproape hagiografic din presa locală. Livia Florea este absolventă a Universității Politehnica din București, cu pregătire în inginerie electrică și informatică. Are ulterior masterate în management și în studii media și culturale, dar nu este absolventa unei facultăți de arte plastice. Experiența sa cea mai întinsă este în sectorul ONG, unde activează, potrivit aceleiași biografii, de peste 13 ani. Tot Aspen ne spune că portofoliul său cuprinde în principal management, marketing și strângere de fonduri și că ar fi atras peste un milion de euro pentru diferite inițiative. Este, fără îndoială, o performanță de FUNDRAISER. Dar capacitatea de a găsi bani nu este sinonimă cu valoarea artistică, după cum abilitatea de a conduce un ONG nu ține loc de talent, gust sau autoritate critică.

Aceasta pare să fie rețeta succesului Artown: se construiește rețeaua, se obțin finanțările, se aleg artiștii, se ocupă spațiul public, iar la final presa de casă explică populației că rezultatul este extraordinar. Dacă oamenii văd o lucrare slabă, atunci nu au înțeles-o. Dacă li se pare kitsch, cu siguranță sunt insuficient instruiți în labirintul artistic. Dacă întreabă cât costă, cu certitudine sunt dușmani ai culturii.

Nici titulatura de „curator” nu trebuie privită cu evlavie. În lumea ONG-urilor culturale, titulaturile se acordă cu o generozitate pe care arta adevărată nu și-o permite. Aproape oricine poate ajunge curator prin asumarea termenului și organizarea unor proiecte. Valoarea unui curator se vede în selecția făcută, în coerența proiectului și în calitatea lucrărilor, nu în lungimea prezentării personale sau în numărul instituțiilor bifate într-o biografie.

Istoria artei cunoaște creatori uriași care nu au urmat trasee academice convenționale. Geniul nu se eliberează la absolvirea unei facultăți. Numai că geniile apar rar. Nu orice persoană care colorează o suprafață sau atașează unei lucrări câteva cuvinte despre incluziune, libertate și diversitate devine, prin acest simplu exercițiu, artist de valoare.

Intervenția Corinei Monea asupra „Domnului Goe” ilustrează perfect această confuzie. Artista spune că modul în care lucrează cu „culoarea” este legat de diversitate, incluziune și libertatea de a fi diferit. În regulă. Intenția poate fi generoasă, iar discursul poate suna impecabil într-un dosar de finanțare. Privită însă ca rezultat artistic, statuia rămâne o combinație stridentă de culori și dungi, un obiect decorativ supralicitat și apărat cu mult mai mult talent decât a fost realizat.

Mai există însă un detaliu pe care toată această discuție pare să îl ocolească: statuia aceea nu este, în sine, „Domnul Goe”, chiar dacă acesta nu este un exemplu de educație în schița lui Caragiale. Dacă înainte statuia putea fi cu greu asociată vizual cu personajul menționat, după această transformare este cu atât mai dificil să-l vezi în ea pe Goe. Cu alte cuvinte, nu doar că avem o intervenție discutabilă estetic, avem și o lucrare care, în urma intervenției, se îndepărtează și mai mult de ceea ce pretinde că reprezintă.

Și aici merită făcută o precizare simplă: curcubeul nu este, în realitate, alcătuit din șapte culori delimitate. Lumina vizibilă formează un spectru continuu, iar roșul, portocaliul, galbenul, verdele, albastrul, indigoul și violetul reprezintă o împărțire convențională a acestui spectru. Nu există o linie fizică precisă între „cele șapte culori”, iar ochiul poate percepe curcubeul ca având mai multe sau mai puține nuanțe, în funcție de condițiile de lumină, contrast și percepția individuală. Problema nu constă, așadar, în vreo numerologie mistică. Nu este despre vreun număr de culori ale lui Goe diferit de numărul culorilor curcubeului, ci despre ce semnificație este atribuită acestei alegeri cromatice. Iar artista însăși vorbește despre diversitate, incluziune și libertatea de a fi diferit.

Aici apare și legătura pe care presa de casă încearcă să o reducă la o simplă coincidență cromatică. Artown vorbește explicit despre diversitate, incluziune, artivism și transformare socială. Livia Florea este bursieră a programului Aspen Young Leaders 2024. La rândul său, Institutul Aspen a fost asociat public cu finanțări istorice acordate de Open Society Institute, iar în România fostul director executiv, Andrei Țărnea, a participat în 2016 la manifestația organizată împotriva inițiativei de redefinire constituțională a familiei și s-a pronunțat ÎN FAVOAREA căsătoriilor între persoane de același sex. Presa vremii a relatat aceste poziționări.

Așadar, asocierea dintre această zonă de ONG-uri, discursul progresist și susținerea publică a agendei LGBT nu a fost inventată de criticii statuii. Ea există în poziționările publice ale oamenilor și organizațiilor implicate în această rețea de influență. Asta însă nu dovedește că intervenția asupra lui Goe a fost comandată de Aspen și nici nu trebuie să mergem atât de departe. Este suficient să observăm că limbajul folosit, mediul de formare și simbolistica aleasă aparțin aceluiași univers ideologic.

Presa de casă preferă însă o explicație mai comodă: curcubeul este doar curcubeu, iar oamenii care văd altceva sunt niște primitivi manipulați politic. Curios este că aceeași presă, care le cere cititorilor să nu atribuie culorilor nicio semnificație publică, acceptă fără ezitare explicația artistei despre diversitate, incluziune și libertatea de a fi diferit. Curcubeul nu înseamnă nimic atunci când publicul îl interpretează, dar devine purtător de valori când îl explică autoarea.

Și mai interesantă este transformarea unei obiecții estetice într-un proces politic. Poți să nu ai nimic împotriva homosexualilor și să consideri că statuia arată rău. Poți să respingi reacția PSD sau PNL și să constați că o lucrare este mediocră. Poți să accepți existența artei urbane fără să fii obligat să admiri orice produs expus sub această etichetă. Arta care are nevoie de disciplinarea publicului prin editoriale succesive nu pare prea sigură de propria forță.

Artown nu este la prima încercare. Ediția din 2026 este prezentată oficial ca a cincea ediție a proiectului din Ploiești. După atâția ani, festivalul nu mai poate cere indulgența acordată unui experiment aflat la început. Poate ar și trebui să fie evaluat după lucrările lăsate în oraș, calitatea lor, felul în care sunt întreținute și sumele cheltuite. Există, desigur, și artiști talentați în cadrul Artown. Câteva lucrări sunt frumoase și bine integrate în spațiul urban. Paradoxal, ele par uneori mai puțin promovate decât intervențiile mediocre care provoacă scandal și produc trafic. Valoarea discretă nu aduce întotdeauna audiență, curcubeul pus pe Goe, în schimb, oferă subiect pentru editoriale, poziționări politice și lecții administrate publicului.

Mai există și problema banilor. Pentru ediția Artown NOW 2025, Asociația buchARTest a primit de la Administrația Fondului Cultural Național suma de 250.000 de lei, potrivit rezultatelor oficiale ale sesiunii AFCN. Proiectul a primit și un punctaj aproape perfect: 99,33 din 100. Un asemenea punctaj ar putea face invidios aproape orice mare artist al lumii. La Ploiești, perfecțiunea pare să se atingă mai ușor într-un formular de finanțare decât pe zid.

În același timp, orașul este plin de blocuri cu fațade degradate. Bucăți de tencuială se pot desprinde, aspectul clădirilor este deplorabil. Locatarii sunt trimiși să rezolve singuri problema, fiindcă fațada aparține condominiului, iar juridic, explicația poate fi corectă. Practic, mulți dintre proprietarii acelor apartamente sunt pensionari sau oameni cu venituri mici, incapabili să suporte costurile unor lucrări ample. Administrația nu poate invoca la nesfârșit proprietatea privată și apoi să prezinte colorarea unor ziduri drept regenerare urbană. Înaintea muralului există structura și tencuiala care cade, iar înaintea fotografiilor frumoase pentru presă există siguranța omului care merge pe trotuar.

Faptul că o asociație realizează sau coordonează intervenții în spațiul public nu îi conferă libertăți nelimitate asupra bunului sau lucrării. Ar trebui să vedem contractul și să aflăm cine deține lucrarea, cine are drepturile asupra ei, cine poate interveni ulterior și cine răspunde de întreținere. Nu este o piedică în calea artei urbane, ci o chestiune de transparență. La fel de important este să știm care a fost contribuția totală a Primăriei Ploiești la Artown — bani, logistică, servicii, spații sau personal — cât îi costă pe ploieșteni această „regenerare”, cine primește banii și după ce criterii este evaluat rezultatul. Iar întrebarea privind eventualele sume plătite presei locale pentru publicitate și promovare este la fel de legitimă: entuziasmul editorial nu dovedește o plată, dar avalanșa de elogii face transparența cu atât mai necesară.

Presa de casă poate continua să fabrice personalități culturale și să transforme oamenii pricepuți la ONG-uri și finanțări în autorități artistice. Poate numi fiecare perete pictat „regenerare”, fiecare controversă „dialog” și fiecare critic „extremist”. Realitatea rămâne însă sub stratul de vopsea: un oraș cu fațade degradate, o administrație care trebuie să explice unde merg banii, lucrări care trebuie evaluate și un festival în care câteva lucrări valoroase sunt folosite pentru a legitima prea multă mediocritate.

Ploieștiul are nevoie și de artă. Dar are nevoie de artă bună, de selecție adevărată și de transparență. Nu de mediocrități umflate artificial, finanțate public și apoi păzite editorial de o presă tip bodyguard, care confundă critica de artă cu serviciul de protecție.

Parol!

Doctor docent, Pampon Crăcănel

Imagine-pamflet