Eroul Ploieștiului: cum să plătești datoria orașului cu banii altora
În Ploiești, recent, primarul Mihai Polițeanu a prezentat public o reducere impresionantă a datoriei municipale: 247.995.826,77 lei. În paralel, o parte din presa locală, considerată de mulți drept „presa de casă” a actualei administrații, a celebrat evenimentul ca pe o performanță istorică, fără a ridica întrebări esențiale: cine a plătit, de fapt, această datorie și cum s-a realizat ea.
Sursele oficiale arată că banii provin din impozitele și taxele plătite de cetățeni. Reducerea datoriei nu reprezintă o infuzie de capital extern, un sponsor secret și putred de bogat, vreun cufăr cu aur descoperit de primar sau -ceea ce ar fi putut fi o realitate- o măsură de recuperare a sumelor de la vinovați. Este pur și simplu rezultatul direct al colectării de fonduri publice. În termeni practici, asta înseamnă că ploieștenii au suportat costul real al „miracolului financiar” pe care administrația îl promovează prin intermediul mass‑mediei. Și tot ei,conform presei de casă, ar trebui să aplaude ,,realizările primarului”. Noi suntem de părere că taman inversul ar fi mult mai potrivit!
Criticii subliniază că, în paralel, serviciile publice și infrastructura orașului nu reflectă triumful propagat de articolele elogioase. Plombările stradale sunt adesea realizate superficial (acolo unde a fost cândva asfalt), gropile reapar rapid, iar proiectele de modernizare necesită refaceri costisitoare, transportul în comun lasă de dorit, parcările sunt insuficiente, clădiri (de patrimoniu sau nu)-lăsate în paragină, etc. În aceste condiții, imaginea prezentată de presa ,,de casă” contrastează puternic cu experiența zilnică a locuitorilor, făcând ca articolele elogioase să pară ale unor amatori, mai degrabă decât ale unor profesioniști cu rolul de a informa corect populația.
Mai mult, politica administrativă actuală pare să combine măsurile de austeritate pentru cetățeni și angajați cu promovarea propriei imagini. Sporuri reduse, tensiuni cu instituțiile culturale și presiuni asupra celor care mențin serviciile orașului în funcțiune fac parte din strategia de „gestionare” a bugetului. Astfel, responsabilitatea pentru problemele vechi și actuale ale orașului este transferată către cetățeni și angajați, iar vinovații reali pentru datoriile anterioare și cele actuale rămân nepedepsiți.
Această situație evidențiază un fenomen mai larg: presa ,,de casă” nu informează, ci legitimează deciziile administrației, transformând conferințele de presă și realizările contabile într-o propagandă continuă, cu scopul influențării gândirii electoratului local. În loc să ridice întrebări esențiale despre transparență și gestionarea fondurilor publice, articolele laudă eficiența colectării taxelor, oferind un spectacol mediatic care nu reflectă realitatea cotidiană a orașului.
În final, povestea promovării „eroice” a primarului ascunde adevărata natură a situației: datoria orașului se plătește cu bani reali, proveniți de la cetățeni, iar efectele propagandistice sunt susținute de o presă dependentă de administrație. În Ploiești, datoria față de bun-simț și adevăr rămâne cea mai greu de plătit.
