„Orașul care râde” sau orașul care nu mai doarme? Cum devine propaganda locală mai zgomotoasă decât evenimentele de pe Bulevardul Castanilor

În timp ce tot mai mulți ploieșteni reclamă zgomotul, blocajele din trafic și mizeria lăsată în urmă de evenimentele de pe Bulevardul Castanilor, o parte a presei locale pare să trăiască într-o realitate paralelă, în care totul este redus la „spectacol”, „emoție” și un oraș care „respiră”. Un exemplu recent ilustrează perfect această ruptură: un articol construit aproape exclusiv pe impresii personale, în care 10.000 de oameni devin argumentul suprem, iar orice critică este redusă la „anonime” sau la presupuse grupuri obscure de cetățeni nemulțumiți. Mai mult, trebuie să ne întrebăm dacă realitatea coincide cu mitologia ploieșteană, în ceea ce-i privește pe cei 10.000 de oameni raportați a fi fost prezenți la evenimentul de promovare (ediția „numero uno”) a imaginii edilului Polițeanu, fostul ONG-ist de bază al manipulării maselor, la fel ca restul prietenilor săi mai puțin tupeiști și norocoși.

În realitate, nemulțumirile nu sunt nici izolate, nici inventate. De luni de zile, locuitorii din zonele afectate semnalează aceleași probleme: zgomot până târziu în noapte, trafic dat peste cap, restricții impuse fără alternative și o curățenie care lasă de dorit. Sunt sesizări concrete, repetate, venite inclusiv din partea celor care locuiesc și muncesc în perimetru, dar care sunt constant ignorate sau minimalizate în discursul public. În paralel, mesajul oficial, amplificat de o parte a presei, rămâne neschimbat: evenimentele sunt un succes, iar criticii sunt fie exagerați, fie manipulați.

În acest context, primarul Mihai Polițeanu continuă să promoveze același model de organizare, în ciuda faptului că există deja inițiative care propun o regândire a acestor manifestări. Un proiect aflat în transparență administrativă, inițiat de consilierul Apostolache, urmărește tocmai reorganizarea evenimentelor de acest tip. În același timp, potrivit unor surse din administrație, promovarea noilor planuri vine într-un moment sensibil, marcat de reorganizarea aparatului din primărie, ceea ce ridică semne de întrebare legate de presiunile exercitate de Polițeanu asupra personalului. Mai mult, caracterul acestor evenimente nu mai poate fi considerat unul ocazional, în condițiile în care ele se întind pe întreaga perioadă estivală, transformând disconfortul punctual într-o stare de fapt pentru o parte a orașului.

Articolele care încearcă să prezinte această realitate într-o lumină exclusiv pozitivă evită sistematic orice analiză serioasă a impactului. Criticii sunt discreditați, iar în locul datelor apar emoțiile și amintirile personale. Inclusiv denumirea „Republica de sub castani” — o formulă care trimite inevitabil la ironiile lui Ion Luca Caragiale despre episodul în care Ploieștiul voia să fie „mai cu moț” decât restul țării — pare mai degrabă o construcție grăbită, de imagine, decât una inspirată sau de bun gust. În acest decor, fiecare spectacol devine o dovadă de „viață urbană”, iar orice critică este tratată ca o încercare de sabotaj.

În același timp, de fiecare dată când astfel de subiecte ajung în dezbatere publică, secțiunile de comentarii sunt rapid populate de susținători care, în multe cazuri, nu au legătură directă cu orașul. Apar conturi din alte localități, activiști sau membri ai unor rețele apropiate mediului ONG, mobilizați pentru a amplifica mesajul favorabil și pentru a crea impresia unei susțineri majoritare în rândul ploieștenilor. Este o strategie cunoscută, în care percepția contează mai mult decât realitatea din teren. Între timp, anumite publicații, evident aservite primarului, blochează orice comentator care îndrăznește a-și exprima opinia vehement contra edilului.

Faptul că un eveniment adună oameni nu este, în sine, un argument suficient pentru a-l transforma într-o politică publică permanentă. Mai ales atunci când costurile — sociale, urbane și administrative — sunt trecute sub tăcere. Comparațiile frecvente cu alte orașe, în special cu Bucureștiul, sunt adesea forțate, ignorând diferențele de infrastructură, amplasare și reguli privind zgomotul sau programul. Acolo unde astfel de limite există, ele sunt aplicate, nu reinterpretate în funcție de interesul momentului.

Nimeni nu contestă nevoia de evenimente sau de revitalizare urbană. Problema apare atunci când acestea devin un scop în sine, iar orice voce critică este tratată ca un inamic. Între un oraș viu și un oraș în care oamenii nu mai pot dormi există o diferență esențială, iar rolul presei ar trebui să fie acela de a o evidenția, nu de a o acoperi cu entuziasm de fațadă. În lipsa acestui echilibru, rămâne o întrebare legitimă: cine mai vorbește, de fapt, în numele ploieștenilor și cine în numele buzunarelor satisfăcute?

Sursa foto: arhivă