În 1990, România producea aproape 15 milioane de tone de oțel anual, ocupând un loc important printre economiile industrializate ale Europei de Est. În același timp, Turcia se afla abia la început de drum în acest domeniu, cu o producție de doar 7 milioane de tone – la o distanță considerabilă față de România.
Trei decenii și jumătate mai târziu, situația s-a schimbat radical. România mai fabrică în prezent în jur de 2 milioane de tone de oțel pe an, în timp ce Turcia a cunoscut o expansiune accelerată, atingând un nivel impresionant de 37 de milioane de tone, consolidându-și poziția ca lider regional în industria siderurgică.
Această regresie severă a industriei românești are consecințe economice majore. Țara noastră exportă minereu de fier la prețuri modeste – aproximativ 100 de euro pe tonă – și importă oțel prelucrat de circa șapte ori mai scump, la 700 de euro pe tonă. Practic, România trimite materie primă ieftină și cumpără produse finite scumpe.
Cu atât mai grav este faptul că acest declin vine în contextul în care însăși Uniunea Europeană își are originile în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – un proiect conceput pentru a consolida baza industrială a Europei după război. România, însă, pare că s-a îndepărtat tot mai mult de acest fundament, pierzând teren în fața unor economii emergente mai dinamice.
Această tendință nu este izolată. Este foarte posibil ca același model să se regăsească și în alte ramuri economice – de la echipamente industriale la produse de larg consum – unde România joacă tot mai des rolul de furnizor de materii prime, în locul unui participant activ și valoros în lanțurile de producție globale.
Această realitate aduce în prim-plan întrebări esențiale privind direcția economică a țării: ce strategie industrială avem? Cum protejăm și valorificăm resursele naționale? Și, mai ales, este România capabilă să redevină un jucător competitiv într-o Europă tot mai tehnologizată?
(sursa foto: https://expressdebanat.ro/)
