Parentificarea este un fenomen psihologic în care un copil este forțat să preia roluri și responsabilități care ar trebui să revină unui adult — fie emoțional, fie practic — înainte de a fi pregătit din punct de vedere matur. Conceptul a fost formulat în anii ’60–’70 de psihiatrul Ivan Boszormenyi-Nagy pentru a descrie situații în care copilul devine sprijinul emoțional sau logistic al părinților sau al familiei, ajungând să „țină casa în picioare”.
Ce înseamnă parentificarea în practică
Un copil parentificat nu este doar un copil responsabilizat normal — el este păstrat în starea de „om mare”: calmează certurile părinților, își protejează emoțional părintele sau își asumă sarcini familiale peste limita vârstei. În loc să fie sprijinit, el devine sprijinul familiei.
Psihologii disting două forme principale:
-
Parentificare emoțională – copilul oferă sprijin afectiv adultului, fiind mediator al conflictelor sau „confidentul” părinților.
-
Parentificare instrumentală – copilul preia responsabilități fizice sau practice (îngrijirea fraților, gătit, curățenie) ce depășesc nivelul său de dezvoltare.
De ce nu e „doar” responsabilitate
Deși astfel de copii pot părea liniștiți, maturi sau „ușor de crescut”, această aparență poate ascunde o povară emoțională profundă. Ei învață să își suprime nevoile și emoțiile pentru a nu „deranja” și se transformă, în timp, în adulți care nu știu să spună „nu” și sunt predispuși la epuizare emoțională sau burnout.
Parentificarea nu este doar faptul că un copil ajută la treburile casnice, ci că rolurile adulte îi suprimă dreptul la o copilărie normală și la dezvoltare emoțională sănătoasă.
Efecte pe termen lung
Cercetările arată că persoanele care au fost parentificate pot avea, ca adulți:
-
dificultăți în exprimarea emoțiilor;
-
probleme în formarea relațiilor sănătoase;
-
risc crescut de anxietate și depresie;
-
tendințe de burnout sau auto-neglijare din cauza responsabilității exagerate pe care au purtat-o de mici.
Agentul emoțional principal nu este activitatea în sine, ci motivația ascunsă: supraviețuirea, nu dezvoltarea sănătoasă.
Cum se poate vindeca
Primul pas spre vindecare este conștientizarea: recunoașterea că ceea ce s-a trăit nu a fost doar o responsabilizare, ci o impunere neadecvată. Terapia, sprijinul și stabilirea de granițe sănătoase sunt instrumente esențiale pentru a rupe tiparul și a învăța că a fi copil nu este o „vină” sau o slăbiciune, ci un drept fundamental.
Sursa foto: parintisipitici.ro
