Incluziune pe hârtie, austeritate în viața reală

După ce au fost eliminate, fără prea multe scrupule, facilitățile fiscale acordate persoanelor cu dizabilități – măsuri care nu reprezentau privilegii, ci minime instrumente de echilibru social – administrația locală din Ploiești pare să fi descoperit, brusc, vocația incluziunii. Nu una reală, asumată și coerentă, ci una atent ambalată, cu accente culturale și multă grijă pentru imagine.

Decizia de a susține așa-zisa „reformă” promovată la nivel central de Ilie Bolojan, reformă care a lovit direct în categoriile cele mai vulnerabile, a fost asumată politic și la nivel local. Primarul Mihai Polițeanu și partidul său s-au raliat fără rezerve acestei direcții, chiar dacă efectele au fost rapid resimțite și sancționate public. Reacțiile nu au întârziat să apară, iar spațiul online – în special rețelele sociale – a devenit un barometru incomod al nemulțumirii, Polițeanu fiind intens criticat pentru acceptarea unei măsuri percepute ca profund nedreaptă.

În acest context tensionat, a apărut și mișcarea de avarie. Raluca Dumitru, consilier local din partea partidului lui Polițeanu și una dintre cele mai vocale figuri ale formațiunii, cu ambiții declarate dincolo de nivelul administrației locale, a venit prompt în Consiliul Local cu o interpelare menită să detensioneze situația. Nu pentru a repune pe agendă problema facilităților fiscale pierdute, ci pentru a muta discuția într-o zonă mai confortabilă: cea a „incluziunii” simbolice. O intervenție oportună, sincronizată perfect cu valul de critici din mediul online și utilă mai ales la capitolul imagine.

La scurt timp, Primăria a anunțat derularea unor programe dedicate persoanelor cu dizabilități, organizate prin Casa de Cultură aflată în subordinea sa. Ateliere creative, muzică, activități sportive, terapie prin sunet și ritm – toate prezentate într-un limbaj cald, empatic, cu promisiuni de integrare, expresie și stare de bine. O incluziune aproape absolută, cel puțin la nivel de comunicare.

Numai că între a pierde un drept concret – scutirea de la plata unor impozite – și a primi acces la un atelier de canto sau de handmade există o diferență pe care niciun discurs bine ambalat nu o poate șterge. Una ține de autonomie, siguranță financiară și respect instituțional, cealaltă de activități recreative, oricât de bine intenționate ar fi acestea. A le pune în balanță înseamnă a sugera că o pierdere materială reală poate fi compensată prin gesturi simbolice.

Incluziunea reală nu începe într-o sală de curs și nu se încheie într-un comunicat optimist. Ea începe în buget, în politici fiscale corecte și în decizii care nu transferă costul „reformei” către cei care au deja cele mai puține resurse. Când tai facilități esențiale și apoi vii cu programe culturale pentru a îndulci reacția publică, nu construiești politici sociale, ci gestionezi crize de imagine.

Iar ceea ce se conturează tot mai clar este o practică politică periculoasă: Partidul Noi Ploieștenii – chiar dacă nu funcționează formal ca extensie pe persoană fizică a lui Mihai Polițeanu – a ajuns să confunde politica publică cu terapia de PR. Mai întâi lovește, apoi mângâie. Mai întâi retrage drepturi, apoi oferă consolare simbolică. În ritmul acesta, nu ar fi deloc surprinzător ca, după ce va îngropa o parte dintre noi sub povara „reformei”, să înceapă să vândă lumânări parfumate celeilalte părți, nu pentru a repara pierderile, ci pentru a le face mai ușor de suportat.

Sursa foto principală: dreamstime.com