15 iunie 1889 – 15 iunie 2026
În fiecare an, la jumătatea lui iunie, florile de tei par să cânte mai trist, sub Luna care își varsă lumina peste ape cu o melancolie greu de numit. Marea pare să murmure, din adâncuri, versuri pe care le știm fără să le fi învățat vreodată. Este ziua în care România își amintește că, acum 137 de ani, într-o noapte de vară, Mihai Eminescu a plecat dintre oameni.
Și totuși, cum să vorbești despre moartea celui care a dat nemurire limbii române?
Eminescu nu a fost doar un poet. A fost o conștiință. O rană deschisă și un vis. A fost teiul, luna și marea. A fost codrul care gândește și steaua care cade peste destinul unui popor. A fost glasul unei Românii care abia învăța să se cunoască pe sine și să își rostească numele cu demnitate.
La 15 iunie 1889, într-o cameră a sanatoriului doctorului Șuțu din București, se stingea la numai 39 de ani omul care scrisese „Luceafărul”, „Scrisorile”, „Odă (în metru antic)”, ,,Glossa”, ,, O, rămâi!” și atâtea alte pagini care aveau să devină temelia poeziei românești. Ultimele sale clipe sunt și astăzi învăluite în mister și controverse. Istoricii și medicii au dezbătut timp de peste un secol cauzele reale ale morții sale, multe cercetări moderne indicând că tratamentele agresive cu mercur administrate în epocă i-ar fi agravat starea și i-ar fi grăbit sfârșitul.
Dar, dincolo de diagnostice și dosare medicale, rămâne adevărul simplu și sfâșietor: România și-a pierdut atunci cel mai mare poet.
Când Eminescu a murit, nu s-a stins doar un om. S-a frânt o lumină.
Iar cei care l-au cunoscut au simțit aceasta cu o durere aproape fizică. Ion Luca Caragiale, prietenul și contemporanul său, a fost primul care a scris despre dispariția poetului. Martorii vremii spun că a plâns. A plâns cu adevărat. A plâns pentru omul pe care îl admirase, pentru geniul pe care îl văzuse mistuit înainte de vreme și pentru România care rămânea mai săracă fără el.
,,Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub “teiul sfânt”, n-am plâns de moartea lui, am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările.”
Poate că nimeni nu a surprins mai bine locul lui Eminescu în cultura română decât criticul Titu Maiorescu, atunci când a scris:
„Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui.”
Au trecut nu doar anii prevăzuți de Maiorescu, ci două secole. Și profeția s-a împlinit.
Pentru că Eminescu nu este doar autorul unor capodopere. El este limba română însăși în una dintre cele mai înalte forme ale sale. În versurile lui, cuvintele par că au existat dintotdeauna. Nimeni înaintea lui nu făcuse luna să strălucească atât de adânc în sufletul românilor. Nimeni nu ascultase codrul cu atâta evlavie. Nimeni nu transformase dorul într-o categorie a eternității.
El a înțeles că adevărata patrie nu este doar un teritoriu, ci și o stare a sufletului.
De aceea, Eminescu a fost și rămâne poetul renașterii sufletului național. În articolele sale de presă, în reflecțiile sale politice și culturale, în dragostea sa pentru istoria și identitatea românească, se află aceeași neliniște care străbate întreaga sa operă: grija pentru destinul acestui popor.
Astăzi, la 137 de ani de la moartea sa, ne întrebăm poate ce ar mai avea Eminescu să ne spună.
Poate că ne-ar îndemna să nu uităm cine suntem.
Poate că ne-ar aminti că o națiune trăiește prin memoria sa.
Poate că ne-ar spune, așa cum a scris cândva:
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată.”
Și poate că tocmai aici se află paradoxul său cel mai tulburător.
Eminescu a învățat să moară. Dar nu a murit niciodată.
Trăiește în fiecare copil care descoperă pentru prima dată ,,Somnoroase păsărele”, în fiecare adolescent care descoperă „Luceafărul” sau ,,Scrisorile”. Trăiește în fiecare tei care înflorește la Ipotești. Trăiește în fiecare val care lovește țărmul și în fiecare noapte în care luna urcă peste codri.
Au trecut 137 de ani.
Dar când România își caută sufletul, îl găsește încă acolo.
Sub un tei.
La lumina lunii.
În șoapta mării.
Și în versurile lui Mihai Eminescu.
