Opinie | Adela Frățilă: „Opriți lumea, vreau să cobor!”

M-am săturat la maxim! Totul, în societatea noastră, e cumplit de anost și se învârte în jurul unor personaje care aparțin, mai degrabă, unor basme biblice, când oamenii păreau matusalemici, trăind mult prea mult și având drept scop nenorocirea existenței restului însuflețit. Și chiar și atunci când dispăreau fizic, exista nostalgia care-i venera etern, tot în detrimentul multora de la categoria „vii”.

În stilul ăsta, rutina cotidiană ne oferă o singură alternativă și anume să ne facem parastasul singuri, când încă ne aflăm în viață. Să ne aprindem lumânări cu duiumul și să ne rugăm pentru iertarea păcatelor ADN-ului nației noastre care a promovat neîncetat prostia, lașitatea, sfidarea, nesimțirea, mediocritatea și incompetența, ridicându-le la rang de virtute și de moralitate fără tăgadă.

Am ajuns niște maimuțe isterice care preiau tot felul de prostii și le rostogolesc ca adevăruri, fără urmă de discernământ, întru săvârșirea unei dictaturi îmbrăcată în straiele mirajului democrației.

Mai nou, afecțiunile degenerative ale creierelor celor ce ne conduc, grație prostiei noastre, par să nu mai împartă lucrurile în „adevărat și fals”, ci în „adevăr permis și nepermis”. Lumea a devenit un spital de nebuni din care nu poți evada pentru că se intinde cât limitele ei, desființând noțiunea de „dincolo”.

Asistăm neputincioși la jocurile unei minorități incapabile de a raționa, cu un nărav încremenit într-un tipar care refuză să se schimbe odată cu părul lupului. O leapșă a unei afecțiuni psihice mârșave, cronicizate, caracterizată printr-o inconștiență demnă de invidiat și de către cele mai bolnave minți ale istoriei universale. Rezultatul? Decăderea unei nații cândva deosebit de promițătoare evolutiv…

Însă, realitatea bate filmul și nu acceptă să fie redusă numai la atât! Deasupra tuturor acestor lucruri tronează un fel de psihoză generalizată, o aiureală numită eronat speranță, care alimentează continuu mințile confuze ale majorității, într-un mod degradant, având ca rezultat construcția unui prezent senil. Aceiași matusalemici, care în urmă cu câțiva anișori doară erau cunoscuți că aparțin categoriei imoralului, joacă acum rolul unor ghimizdroci pedanți care adapă societatea cu moralitate pură, obținută printr-o simplă rotire în funcții și o eventuală schimbare de orientare politică.

„Liderii luminii” se dovedesc a fi primii care eludează legea, într-un mod desăvârșit și cu atitudinea firească a normalității rutinei cotidiene. Cu tupeu nemărginit, ne creionează brandul realității de castă în care justiția majorității nu are juristicție. Abuzurile de tot felul devin excepții nevinovate, atunci când „interesul național și binele comun” participă la ședința de bloc în care președinții concurează doar cu sine și ies victorioși după baraj. Legea este obligatorie pentru tot restul. În dreptul lor, întotdeauna, aceeasi justiție este coruptă și acționează „mafiot”, fapt care le conferă libertatea de a „protesta” cu nonșalanță prin eludarea ei.

Casta beneficiază de un impresariat plin de profesioniști în domeniul veneratului de dos, pentru care arta ascensiunii cere astfel de sacrificii morale și niciun șezut nu reprezintă vreodată o provocare. Puritanii sunt susținuți și de o redută de isterici de serviciu care refuză categoric rațiunea și discernământul pe motivul căderii în păcatul moralității, exilată acum în brațele valorilor răsturnate.

Avem, așadar, legende urbane precum că „ix, igrec și zet”, cu anamnezele unui trecut controversat, nu pot fi corupți sau coruptibili și că distrugerea unui întreg ecosistem economic și administrativ, printr-o incompetență mizerabilă, înseamnă reformă și luptă antisistem. În fiecare zi aproape, ne îmbogățim istoria amputată de adevăr cu câteva Ioane d’Arc, demne de o conduită morală sacră, dornice să ne extragă cu forcepsul dintr-o lume a profanului în care ne îngroapă rutina nepriceperii noastre.

Și, de parcă toate astea n-ar fi destul, ne redescoperim obligați să trăim într-o clinică a pseudo democrației, unde fiecare clipă nu e altceva decât un zbor deasupra unui cuib imens de cuci în călduri, a căror rațiune pare că s-a țăcănit iremediabil din cauza tulburărilor hormonale