Primarul Polițeanu este obsedat de viceprimarul Alexandru Săraru

În manualele de jurnalism, comunicarea perversă e trecută la categoria „așa nu”. E exemplul de manual despre cum să nu manipulezi, cum să nu distorsionezi și cum să nu transformi presa în bârfă oficializată.

Dar în România reală, regula s-a inversat. „Așa nu” a devenit dintr-un moft teoretic o strategie, iar comunicarea perversă s-a transformat în „Așa da”, adică însăși esența jurnalismului modern.

Ploieștiul oferă, zilele acestea, un studiu de caz strălucit — și tragicomic — despre cum se face politică de imagine cu mască de transparență. În disperarea de a-și recupera și consolida monopolul asupra imaginii publice, atât la nivel local cât și național, primarul Mihai Politeanu a transformat comunicarea într-o armă de campanie permanentă. Cu ajutorul presei fidelizate și, de ce nu, a prietenilor din ONG-uri își construiește imaginea unui reformator moral, atent la orice detaliu. Doar că, paradoxal, detaliul care îl obsedează cel mai tare e imaginea viceprimarului Alexandru Săraru — posibilul său viitor adversar electoral.

Într-o goană aproape patologică după vreo trei mandate de primar, pe care și le dorește cu o disperare demnă de analiză clinică, primarul Ploieștiului pare dispus să recurgă la orice strategie. Promisiunile făcute înainte de alegeri apasă greu, iar cea mai importantă dintre ele – funcția de viceprimar promisă bunului său prieten, fadul Mihai Tonsciuc, un consilier local, în cazul în care jocul politic i-ar permite o retragere “controlată” – pare să-l bântuie și acum. Iar ca să-și îndeplinească promisiunea, primarul a decis că orice mijloc e acceptabil, inclusiv transformarea comunicării instituționale într-un instrument de execuție publică.

Zilele trecute, presa „deontologică” a explodat cu titluri alarmiste: „Primăria Ploiești, somată să plătească datoriile personale ale viceprimarului Săraru.” Titluri cu impact, care vând, care stârnesc indignare și dau impresia că bugetul public plătește capriciile unui vice. În realitate, lucrurile sunt infinit mai banale — și mai legale. Poprirea e o procedură standard: creditorul se poate îndrepta către terțul poprit (în acest caz, primăria), care reține de la sursă sumele datorate. Simplu, legal, clar. Dar în era comunicării perverse, adevărul nu e știre. Adevărul e plictisitor.

Ceea ce a devenit cu adevărat spectaculos e cum documente oficiale, conținând date personale și informații confidențiale, au ajuns exact în redacțiile „corect informate”, cu o sincronizare demnă de scenarii scrise în birouri politice, nu în redacții independente. Jurnaliștii „deontologi” au preluat citate dintr-o notificare internă a primăriei, semnată chiar de primar, și au transformat-o în muniție mediatică. Au uitat doar un detaliu esențial: scurgerea de informații personale, protejate de lege, este o încălcare gravă a normelor legale. Dar ce mai contează legea când traficul e bun și titlul prinde?

Primarul Polițeanu, în loc să fie preocupat de lucruri serioase — cum ar fi constatările Curții de Conturi privind plățile ilegale făcute către comerciantul de la Târgul de Crăciun din 2024 sau amenzile aplicate de Garda de Mediu pentru dezastrul organizatoric de la evenimentul de sub castani din vară, unde locul a fost ales complet greșit — preferă să se ocupe de imaginea viceprimarului. Pare că nimic nu-l deranjează mai tare decât ideea că altcineva ar putea apărea într-o lumină favorabilă. În fapt, Polițeanu nu mai e preocupat de administrație, ci de oglinzi. Numai imaginea contează, în rest – potopul.

În teorie, primarul ar trebui să protejeze instituția. În practică, o folosește ca pe o platformă electorală. Documente oficiale devin arme, comunicatele de presă devin gloanțe de PR, iar presa locală – acel vechi câine de pază al democrației – s-a transformat într-un câine de pază al stăpânului. Când presa și politicul dansează pe aceeași melodie, adevărul e primul care părăsește ringul.

Rezultatul? Un oraș care trăiește în zgomotul manipulării. Un primar obsedat de imagine, care confundă transparența cu spectacolul și legalitatea cu propaganda. Iar în jur, o presă care și-a pierdut busola etică, dar și-a câștigat o fidelitate convenabilă.

Comunicarea perversă, cea despre care manualul de jurnalism spune că e exemplul suprem de „așa nu”, a devenit azi modelul „de succes”. În Ploiești, ea nu se mai predă ca avertisment, ci ca metodă. Iar în birourile unde imaginea contează mai mult decât legea, adevărul a devenit o simplă unealtă de campanie.

Așa se scrie jurnalismul în vremurile noastre: cu indignare regizată, cu morală selectivă și cu documente scurse „din întâmplare”, cu corectare de erori după, la sfatul cititorului. Restul? Detalii. Pentru că în Ploieștiul comunicării perverse, imaginea e totul. În rest, potopul.