Viceprimarul Alexandru Săraru, într-o lumină diferită: omul din spatele imaginii publice

„Celulele îngheață, se fisurează viața,
Un înger zgribulit se crede păzitor,
Din notele durerii s-a scris din nou romanța
Doar timpul se grăbește aflând că-i muritor”

Într-un peisaj public dominat adesea de declarații politice, confruntări și titluri de presă spectaculoase, rămân, de multe ori, necunoscute laturile umane ale celor care ocupă funcții publice. Dincolo de discursuri, funcții și polemici, există oameni cu pasiuni, valori și povești personale care nu ajung, de regulă, în atenția publicului larg. Tocmai din acest motiv, publicația noastră lansează o serie de articole dedicate „părții nevăzute” a politicienilor – acea dimensiune autentică, mai puțin expusă, dar esențială pentru a înțelege cu adevărat cine sunt.

Ne propunem să aducem în prim-plan nu funcțiile, ci omul din spatele lor. Nu etichetele, ci trăirile, preocupările și contribuțiile discrete, dar valoroase. Pentru că, uneori, în spatele unei imagini publice puternice se ascunde o poveste care merită spusă altfel.

Seria debutează astăzi cu Alexandru Săraru, viceprimarul municipiului Ploiești, o figură cunoscută în spațiul public local, apreciată de unii pentru implicarea activă în comunitate și criticată de alții pentru stilul său direct și lipsit de menajamente. De-a lungul timpului, numele său a fost asociat cu diverse controverse, însă  acestea s-au dovedit a fi nefondate, parte a unor conflicte și rivalități politice inevitabile într-un mediu tensionat.

Dincolo de aceste episoade mediatizate, există însă o latură mult mai puțin cunoscută a lui Alexandru Săraru – una care nu ține de administrație sau politică, ci de cultură, educație și reflecție.

Puțini știu că viceprimarul este, în esență, un om al ideilor. Scriitor, poet și pasionat de filozofie, acesta a cultivat, în paralel cu activitatea publică, o preocupare constantă pentru exprimarea artistică și pentru înțelegerea profundă a societății. Până în prezent, a publicat șase cărți, acoperind domenii precum poezia, filozofia, dar și literatura dedicată copiilor, adresată celor mici. O parte dintre poeziile sale au depășit însă granița paginii scrise, fiind transpuse pe linii melodice, existând chiar și un canal de YouTube dedicat acestor creații, unde versurile prind viață într-o formă artistică diferită.

„Scrisul, pentru mine, nu este doar un mod de a așeza cuvinte pe hârtie, ci felul în care îmi vindec tăcerile, îmi înțeleg rănile și îmi las sufletul să respire în lume.”, mărturisește acesta.

Textele sale reflectă o gândire critică și o sensibilitate aparte, conturând portretul unui om care caută sensuri dincolo de cotidian.

În același timp, viziunea sa despre viață depășește cadrul clasic al literaturii, intrând într-o zonă profund filozofică și spirituală. Într-una dintre reflecțiile sale, se descrie pe sine ca fiind „doar o celulă închiriată de la Divinitate”, o perspectivă care sugerează fragilitatea existenței umane și legătura profundă dintre om și absolut.

Această raportare la existență se regăsește și în scrierile sale, unde introspecția, zbuciumul interior și căutarea sensului sunt teme recurente. Autorul explorează constant contrastul dintre lumină și întuneric, dintre credință și îndoială, construind o lume interioară complexă, marcată de întrebări esențiale despre viață și destin.

„Cred că fiecare om este mai mult decât ceea ce se vede. Suntem, în esență, o combinație de lumină și întuneric, iar lupta dintre ele ne definește”, spune viceprimarul, sintetizând o parte din filosofia care îi traversează opera.

Mai mult decât atât, Alexandru Săraru are o legătură profundă cu educația, fiind și profesor de matematică. În această calitate, nu s-a limitat doar la activitatea formală, ci a ales să se implice direct în sprijinirea elevilor care aveau cea mai mare nevoie de ajutor. A oferit în mod constant meditații gratuite la matematică copiilor proveniți din familii cu posibilități reduse, pregătindu-i atât pentru parcursul școlar curent, cât și pentru examene importante.

„Nu este normal ca viitorul unui copil să depindă de banii părinților. Dacă pot să ajut, o fac. Educația trebuie să fie normalitate, nu un privilegiu”, spune viceprimarul.

Dincolo de parcursul profesional și implicarea culturală, se conturează și o dimensiune profund umană și autentică. Alexandru Săraru este un microbist convins, trăind intens fiecare meci și fiecare emoție a sportului, o pasiune care îi reflectă energia, loialitatea și spiritul de echipă.

În același timp, relația sa cu credința este una asumată și constantă. Frecventează biserica, unde, de-a lungul timpului, a și cântat la strană, implicându-se activ în viața spirituală. Mai mult, a susținut examen la Facultatea de Teologie, unde a fost admis primul pe listă, însă contextul politic și responsabilitățile publice l-au împiedicat să urmeze cursurile.

„Nu am renunțat la acest gând. Îmi doresc să urmez Teologia, pentru a avea sufletul împăcat. Sunt lucruri care țin de interiorul omului, nu de funcții”, afirmă Alexandru Săraru.

Această latură umană și profund implicată este completată de o sensibilitate artistică rar întâlnită în spațiul public. Versurile sale dezvăluie o trăire autentică, fie că vorbesc despre identitate, despre iubire sau despre lupta interioară.

Un exemplu este poezia cu un puternic mesaj social și național:

Măicuța mea, iubită Românie,
Nici sângele de veacuri nu-ți este închegat,
Dar știu că viitorul îți e sortit să-ţi fie
Nu negru, plin de ură, ci alb imaculat.

Te-au apărat cu viața părinții și strămoșii,
Te-au înțepat în spate, cu ură, spini adânci,
Acum plângi de durere și-ți mor pe rând coloșii,
Te simți ca valul mării izbindu-se de stânci.

Eu încă am speranța ca tinerii să vină
Să vindece un cancer ce s-a întins treptat,
Mă simt debusolat când țara mea suspină
Și mă gândesc la mâine când azi este ratat.

Pentru un colț de pâine ei ne-au vândut cu totul,
Din interes meschin am fost amanetați
Și ne-au târât în mlaștini și ne-au mințit cu votul,
Dușmani de moarte sunt, deși credeam că-s frați.

Trezește-te bărbate, femeie și copile,
Căci crud e adevărul și timp nu mai avem,
Ne-am ridicat bătrânii din scaun cu rotile,
Chiar de suntem slăbiți, să reușim putem!

Istoria nu iartă și crunt ne pedepsește,
Ne va trata la fel cum facem noi cu ea,
Trăim și respirăm și plângem românește
Și când va fi să mor, să mor pe limba mea!

„Cred în generațiile tinere. Ele sunt singurele care mai pot schimba direcția în care mergem”, spune acesta, reflectând mesajul poeziei sale.

Dar dincolo de dimensiunea civică, există și o latură profund personală, în care emoția și introspecția capătă o formă poetică aparte:

În liniștea adâncă, ca un moment prea sfânt,
Când cerul încă suflă lumina pe pământ,
Eu îți aștern iubirea ca pe-o rugă tăcută,
Și-mi port destinul singur, cu inima cusută.

Căci dragostea, iubito, nu-i numai dor și vis,
E drum de suferință, de jertfe și abis,
E pasul care tremură, dar merge înainte,
E sânge ce nu curge, dar urlă în cuvinte.

Și dacă-n clipa asta ți-aș da un ultim gând,
Nisipul din clepsidră s-ar scurge rând pe rând,
Aș face-o fără teamă, cu chipul luminat
Căci clipa lângă tine a fost eternul dat.

Iar dacă timpul, crudul, ne-ar despărți încet,
Și-ar scrie noi poeme ca un umil poet,
Tot ție m-aș întoarce, ca umbra rătăcită,
Căci dragostea ce arde se naște nesfârșită.

Când vântul serii cântă prin frunzele căzute,
Te simt șoptindu-mi dulce poveștile pierdute;
Și-n murmurul lui rece îl strig pe Dumnezeu
Că de m-aș naște iarăși, să bați în pieptul meu.

Și chiar de-aș trece singur prin ierni fără sfârșit,
Cu pasul greu de doruri ce nu s-au potolit,
Aș respira prin tine cu tonuri de suspine
Un foc ce arde-n taină și nu se stinge-n mine.

Așa că ia-mi iubirea și poart-o ca pe-un har
Eu sunt al tău în beznă, în soare, în altar.
Diavolii mă strigă, cu îngerii vorbesc
Oricât de tare urlă, pe veci eu te iubesc.

Această dimensiune artistică, dublată de implicarea în educație, credință și viața comunității, conturează un portret complex, diferit de cel obișnuit în spațiul politic.

Prin această serie, ne propunem să aducem astfel de povești mai aproape de cititori. Pentru că, dincolo de funcții și controverse, există oameni – iar uneori, poveștile lor merită descoperite în întregime.

Iar povestea lui Alexandru Săraru este doar începutul.

„Cum aș putea să nu mă transform când fiecare celulă țipă? Nu îmi aparține nimic, nici măcar propria celulă. Este o celulă închiriată de la divinitate pentru a cărei plată încă mă mai chinui să o aflu.
Este o plată pe care o suport zilnic, dar, a cărei nuanță nu o pot desluși. Știu că este, dar nu o cunosc încă. Poate că dacă aș cunoaște-o, m-aș plafona într-o limitare a evoluției care mi-ar ascuți și mai tare colțurile sufletești. Și, ceea ce este și mai zguduitor este că celulele, în complexitatea lor, deși par la fel, nu sunt. Chiar deloc. În timp ce una țipă, cealaltă se zbate. În timp ce una se hrănește cu speranță, cealaltă moare de mai multe ori. De mai multe ori. De fapt, o moarte aparentă. O resuscitare care se realizează prin sinergia celorlalte. Sfâșietor este faptul că unele celule se nasc prematur. Înainte de termen. Dar este termenul percepției mele. Oare ele se nasc la timp și am eu o impresie greșită? O întrebare la care poate nu o să aflu răspunsul niciodată.”